De ochii lumii.

Trăim într-o lume în care aparențele contează de zece ori mai mult decât esența - lucrurilor, faptelor, sentimentelor, imaginii, vorbelor. Investim în fațade și uităm că cea mai solidă clădire nu poate fi construită începând cu etajul doi. Oamenii au devenit tot mai egoiști și lasă în urmă alți oameni, care odată le erau dragi – doar pentru a-și atinge un minim scop.

     
Câți oameni sunt fericiți cu viața pe care o au? Tu ești? Câtor oameni pe care tu îi cunoști le e bine din toate punctele de vedere? Câți oameni știu să iubească alți oameni? Câți dintre noi știm să mai mulțumim pentru o vorbă bună sau pentru un șervețel?

      

Ne alimentăm cu lucruri la îndemână și uităm că energia nu în felul acesta trebuie consumată. Ne lipim de cele mai proaste obiceirui și le ducem cu noi peste tot. Uităm cine suntem, ce anume vrem, uităm tot! Suntem superficiali și ne dezumanizăm pe zi ce trece tot mai mult. Suntem dipuși să cumpărăm cu bani orice lucru, sau sentiment. Judecăm după aparențe.

Ne debarasăm de toți oamenii buni și frumoși, și parcă  ne otrăvim sufeltele cu răutatea pe care o vedem în jur. Ne bucurăm de complimente false, de parcă nu știm că sunt false și repezim toți oamenii care țin la noi.

Suntem conștienți de toate lucrurile astea și totuși le facem. Luptăm cu toate armele să facem parte în continuare din lumea asta. Pentu că nu există alta, iar pe asta, am creat-o singuri.

Și totuși… mai credem în oameni. În oamenii care ne-au dezamăgit deși ne-am promis că nu o vom mai face. 

Ne simțim murdari – în gânduri, în conștiință, în acțiuni, în sentimente. Trăim vremuri nebune. Trăim vremuri nebune de însingurare, vremuri în care socializăm din disperare, cu disperare. 

Nu vrem să mai simțim nimic, nu vrem să ne mai doară, ne complicăm cu nimicuri, să obținem alte nimicuri. Cred că nu mai avem timp pentru noi. Vrem să fugim la greu, și uneori chiar fugim, uitând că oriunde am pleca, purtăm cu noi sufletul și disperarea. Suspinăm cu o sinceritatea ipocrită. Vrem tot și punem mâna pe tot, fiecare la nivelul lui de cumpărare, nu mai avem suflet și uităm că ,,ăla” nu se cumpără.

Și da, avem nevoie de oameni. Eu am nevoie de oameni. În general oamenii au nevoie de alți oameni pentru a funcționa. Tu poți spune că nu ai depins niciodată de nimeni? Mă refer la o dependență existențială, deisgur. De fiecare dată, cu emoția cuvenită avem nevoie de alți și alți oameni.

Așadar, încercați să fiți fericiți, nu doar să păreți! Cu drag, I.