Ochii – oglinda sufletului?

            

Se spune că putem uita cuvinte, poate chiar fapte, gândurile pot zbura și ele, pentru că le poți pierde imediat după ce prind contur, dar privirea unui om drag rămâne pentru totdeauna. Unde? În suflet.

Nu știu dacă ne putem imagina poziționarea exactă a sufletului, dar știu sigur, că există. 
Cred că timpul nu ne permite să savurăm 
esența expresiei.  

Ochii păstrează legătura între noi, fie ea fericită sau tristă, frumoasă sau urâtă. Este o reală bază de comunicare și totodată un element al limbajului  non-verbal. Cu un rol decisiv-mereu.

       

Frumusețea exterioară este partea vizibilă a frumuseții interioare. Nu are legătură cu faptul dacă suntem prost îmbrăcați sau dacă nu respectăm canoanele eleganței. 

Oglinda aceea reflectă și înapoiază fiecăruia dintre noi imginea propriului nostru chip.

Ochii ne pot fi cei mai puternici aliați, sau ne pot trăda când ne e lumea mai dragă. Important e să trimitem semnalele primite de la suflet cât mai adevărat.

            

Ce ne spunem atunci când nu ne privim? Ei bine, cuvinte. Însă ele nu pot rosti mereu  unele adevăruri. Sigur că sunt mai mult decât necesare, însă ochii…vorbesc singuri.

Dacă mă întrebați pe mine, aș spune că ochii pot să iubească. La fel cum pot să și plângă.

Să nu vă fie teamă să vă priviți în ochi, pentru că așa lăsați sufletul în incertitudine. Profunzi  mai pot fi ochii noștri și multe taine se mai pot ascunde în ei.

Poate că noi, oamenii, ar trebui să avem sufletele transparente, la vedere. Nu ascunse în trupuri acoperite de haine, groase și subțiri sau mascate de chipuri fals zâmbitoare. Și poate așa, având sufletele la vedere, cei din jur ar vedea că avem deja propriile dureri. De aici și vorba…”Mă doare sufletul”.

            Ceea ce vedeți aici, e un suflet, altul în marea asta de suflete.