Suntem ce sunt amintirile noastre (dragi)

Mi-am dat seama că amintirile nu sunt efemere. Dar nu mi-am dat seama, de ce timpul iși permite să atragă după sine uitarea – fie că vrem, fie că nu.

Există amintiri vagi care te solicită când și când, fugitiv și vremelnic. Dar mai există și altfel de amintiri de o tenace consecvență, atât de organic integrate ființei tale, încât îți trebuie un mare efort de detașare ca să le poți așeza la timpul trecut. Important e să trăiești pentru tine. Sigur că nu la modul egoist. La modul realist!

Amintirile rămân o parte a fericirilor trecute și totodată sunt cele mai frumoase lucruri ale uitării. Întotdeauna  un loc de întâlnire a tot ce am trăit cândva - ele rămân în suflet. Ele ne ajută să fim niciodată identici și întotdeauna lipsiți de imaterialitate.

Oricum, cele mai dragi rămân așternute. E de ajuns, pentru că în trecut nimeni nu a trăit până acum. Toți trecem prin asta. Toți avem și toți devenim amintiri. Depinde ce fel de amintiri. Încearcă să-ți amintești cine ești, nu ca să iți faci o amintire, ci o idee.

V-ați întrebat ce ne-am face fără ele? Cum ar fi mâine fără ieri, sau ieri fără alaltăieri? Amintirile sunt tot ceea ce au rămas din tot ceea ce a fost – vreodată. E imposibil să arbitrezi așa ceva.

În final?Suntem ce sunt amintirile noastre (dragi).

                          

Timpul vindecă răni, dar ucide speranțe!

Cu toții știm că timpul nu se întoarce. Deși vrem sa îl dăm înapoi, și vorbele sau faptele noastre sa rămână la stadiul de gânduri - efortul ne este zadarnic. Tot ce înseamnă timp înseamnă "ceva" consumat, gestionat, așteptat. Viața începe și se termină la tot ceea ce numim "timp". Inepuizabil și ireversibil până la urmă, în lumea în care trăim - TIMPUL- are o valoare deosebită și e perceput întotdeauna ca fiind insuficient! 

Avem oare  destul timp? Să trăim, să iubim, să visăm? Să sperăm, să ne vindecăm, să recuperăm încrederi pierdute?

Timpul devine dăunător și se întoarce împotriva noastră atunci cand nu știm să îl împărțim corect sau atunci când se supraresponsabilizăm.  Adaptarea noastră continuă la acest "timp" este necesară.

Despre el știm doar că trece. Mai știm și că este firesc să facă asta. Dar firescul transformat în timp nu mai este la fel de firesc. 

Ne folosim de timp să uităm, să trăim și să evoluăm. Cu ce preț ? Al timpului, evident. 

Timpul tace și trece. Trece chiar și în timp ce cheltuim timp pentru a vorbi despre el. Totul se reduce la limitele sale pe care nici măcar nu le cunoaștem.

Timpul ne guvernează viața și sufletul într-un fel în care nimeni altcineva nu o poate face. 

Singurul loc sigur din sfera timpului e trecutul, pentru că știm deja ce s-a întâmplat si avem toate variabilele sub control. Trecutul are un farmec al său. Știu sigur că timpul vindecă rănile. Le pansează  iar apoi le tratează. Oricum, nimic nu e veșnic. 

Am fost educați să credem în timp și în forța lui și suntem dezarmați în fața acestui element pe care nu îl putem controla. 

E valoros și eficient. E ireversibil și crud. Profită că este nevăzut și lasă urmele cele mai vizibile. Întotdeauna e lent pentru cei ce așteaptă și prea alert pentru cei ce se grăbesc si niciodată în tandem cu cei ce îl caută. Și nu are răbdare niciodată.

Pentru mine timpul înseamnă sănătate. Deci viață. Dar timpul perceput ca timp este întotdeauna la fel - trecător. Depinde de noi cum îi facem așteptarea.

Ce înseamnă să fii copil?

Ce înseamnă să fii copil? 

                   O minune, oricat ai vedea-o, iti apare in fiecare zi altfel. 

Înseamnă să crezi în frumos, în bucurii sincere și să privești cu ochii mari și senini orice are legătură cu viață.

Înseamnă să transformi josnicia în noblețe și nimicul în orice. 

Înseamnă să ai toată puterea de pe pământ într-un singur zâmbet.

Înseamnă să însumezi inima tuturor vârstelor.

Să fii copil înseamnă să trimiți mesaje vii de speranță și de bunătate.

…sa ai un suflet curat, frumos, inocent.

 

 Copiii fac lumea să meargă mai departe. Fără să cunoască păcatul, tristețea, răutatea, sau dusmania.

 

 La mulți ani, copii dragi, cu vârsta sau cu sufletul!

  

La început era cuvântul...

  

               Cuvantul e cea mai puternică unealtă pe care oamenii o au. Cuvântul poate fi scris sau vorbit.  Desigur că cel scris are o conotație mai puternică. Mult mai puternică decât ne închipuim. Cuvintele sunt gândurile și ideile noastre dintotdeuna. 

  

 Cuvintele epuizează: gânduri interioare, sentimente, trăiri și în final -  pe noi. Eu personal cred în cuvinte, deși inteleg ca acestea raman doar niște simple cuvinte. Ar fi bine să devină fapte. Însă conditionalul optativ nu ne prea ajută.

Și ce pacat de toate cuvintele acelea spuse fără rost! Pentru că au implicat un necesar emoțional, dar care au  in ultimul timp și tot mai des doar utilitate de moment. Căt de importantă e forța cuvântului? Nu neapărat cuvântul în sine, ci forma pe care o îmbracă?!

Stările pe care cuvintele le pot transmite sunt infinite. Începând de la stări de bucurie, emoții puternice, frică, siguranță, încredere și suferință. Cu alte cuvinte, trăim din cuvinte și din puterea lor. Si ne place.

              Prin cuvinte putem crea sau distruge.  Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul (și sunt o mulțime), cea mai ucigătoare și mai puternica este cuvantul nepotrivit spus omului potrivit -  care poate sa distruga  fara sa lase urme - vizibile. 

Cuvintele sunt purtatoare de asumare, de dragoste, de cunoaștere și de sacrificiu. Cuvintele au puterea sa așeze, sa faca ordine sau...dezordine.

Mai putem dovedi oare faptul că ele au existat? După ce ne-au rănit și după ce ne-am vindecat? După ce ne-am definit caracterul prin ele?

               Dacă știm cum să folosim puterea cuvântului (care poate fi destul de uriașă) de ce nu o folosim în scopuri frumoase? Să bucurăm oamenii dragi și să îi apropiem? De ce profităm de ea în cele mai triste feluri? Răspunsurile sunt și ele infinite. 

               Nu e ușor să cunoști cuvintele. Am observat ca de multe ori oamenii se ”împiedică” de cuvinte. De ce? Pentru ca noi tratam cuvintele că pe un mijloc de comunicare separate de energia pe care ele o poartă. 

 Sunt doar cuvinte, nu-i așa? Răspunsul e categoric nu. Ele transmit și creează energii. Manipulează și domină, influențează și derutează, conving și liniștesc, explică și motivează.  

 Cuvintele apropie și despart, iubesc și ranesc, se pierd sau se castigă... Depindem de cuvinte în același fel în care depindem și de aer, sau de iubire. Pentru că ele sunt o sabie cu două tăișuri. Cel puțin două. Uneori cuvintele trebuie păstrate acolo unde sunt. 

Prin cuvinte putem crea sentimente si vieți. Iar cu ajutorul faptelor ajungem chiar sa traim cu adevarat.

În lipsa cuvintelor, nimic nu poate fi dus la bun sfârșit. Fiecare dintre noi avem cuvintele noastre. Care ne reprezinta si ne definește. Cuvantul tau care este? Al meu e: speranță.

https://www.youtube.com/watch?v=Hzgzim5m7oU