Eu cred că puțin din fiecare. Toate schimbările, chiar și cele mai
dorite, au melancolia lor. Căci ceea ce lăsăm în urma noastră, este o bună
parte din noi.
Atât oamenilor care pleacă, cât și celor care
vin le datorezi mai mult decât crezi.
Oamenii se întâlnesc
şi se cunosc, iar uneori se despart. Se despart pentru că au facut imprudenţa
de a se cunoaște. Se despart, dar nu se uită. Asta e partea cea mai grea.
Uitarea…
Mai știm oare să luăm
decizii bune? Mai știm oare definiția și ascunzișurile cuvântului: om?
Și totuși ce lăsam în urmă? Eu cred că suflete golite de frumos, oameni care NICIDOATĂ nu și-au răspuns la toate întrebările și povești ale unor oameni care nu au știut niciodată cât sunt de iubiți. Sau oare lăsăm în urmă oameni înțelepți care acum știu să iubească și să prețuiască alți oameni cu răni vindecate deja fără să-i înece în egoismul lor ?
Cu toții vrem să rămânem în amintirea
cuiva. E greu să pleci, dar e greu și să râmâi. Și mai ales...să nu
privești înapoi.
Pentru că vezi tu, suntem oameni și avem regrete
și speranțe și ne găsim greu echilibrul și mereu suntem nesiguri.
În fiecare zi suntem altfel și într-un fel ciudat râmânem cei care
am fost.
Fiecare suflet are intrările și plecările lui.
Cu tot cu bagaje.
