Sunt om pentru că nu știu să fiu altceva.

Deci simt. Respir. Trăiesc. Greșesc. 

De multe ori (cele mai multe) greșesc în mod repetat fără să îmi dau seama de ce am greșit. Și a doua zi greșesc din nou. Regret. Uit pe urmă sau îmi promit că nu mai greșesc. 

Sunt lucruri pe care îmi doresc să le schimb la mine și lucruri de care sunt mulțumită și care mă fac unică. 

Sunt om! Deci iubesc. Rănesc. Alung.   Îmi plâng de milă. Mă bucur de soare. De frig câteodată. Uneori văd și simt mai mult decât trebuie iar alteori nu văd nimic. Am slăbiciuni, pentru că știu că le am, am defecte și calități și multe speranțe. 

Îmi place să privesc apusul, să mă plimb, să stau pe loc, să înot și să plutesc pe apă. Îmi plac delfinii.  Am așteptări și sunt sătulă de vorbe în vânt, de oameni fără suflet, răi, reci. Sunt momente în care închid ochii și îmi imaginez lucruri, locuri, oameni. La un moment dat obosesc și pe urmă caut putere să o iau de la capăt. 

Mă atașez de oameni, renunț greu la ei, îi cert când greșesc, îi ajut când e cazul și îi părăsesc când simt că nu mai au nevoie de mine. Păstrez amintiri de tot felul, pentru că așa am reușit să scriu tot ce am scris. Uneori am așteptări prea mari de la oameni, Nu realizez la timp cât suntem de diferiți și ajung să am dezamăgiri. 

Suntem oameni cu toții. Atât de diferiți, atât de identici. Cu trăiri, gânduri și povești nespuse. Suntem o mare de oameni pentru a fi exact ceea ce suntem: oameni. 

E prea mult condițional-optativ între noi ( toți )

Daca ai fi, dacă aș fi … .Și uite că suntem. Dar nu știm exact unde.  Plutim spre nicăieri, într-o luptă a aparențelor, a absurdului, a etichetelor.

Partea tristă este că un astfel de război aduce doar pierderi: te pierzi, mă pierd, ne pierdem.

Problema e că noi oamenii nu mai știm să iubim și ne mulțumim cu speranțe, idealuri și amăgiri. E trist să vezi un om cum se amăgește și e de un infinit de ori mai trist să te amăgești singur. 

Avem multe de învățat, dar nu e asta piedica. Tragedia vine din faptul că avem impresia că deja le știm pe toate (Și ce surpriză! Universul nu se rezumă la reducerile în Mall și la țoalele de firmă care se mulează pe bucata de carne perfectă în care te-ai transformat).

Mai nou schimbăm modestia cu mândria, naturalețea cu aparențele, spiritul cu ambiția. Am irosit prea mult timp și nu am învățat nimic din lecțiile sale. Cu câtă inconștiență irosim lucrurile frumoase și bune și cu câtă cruzime renunțăm la tot ce ne face bine! Niciodată nu o să avem o explicație logică pentru asta.

Nu facem ce trebuie pentru noi, nu vedem că ne plafonăm și că trebuie să facem pasul cel mare PENTRU BINELE NOSTRU. Depinde de fiecare ce înțelege prin "binele lui". 

Mult prea mult haos! Un haos încurajat de toată lumea și alimentat în permanență din toate părțile. Nu mai avem echilibru, rațiune, cumpăt, liniște, traiectorie. Și nici siguranță. Sau răbdare de exemplu. 

Ar fi fost frumos să nu uităm ce înseamnă să fim ființe … Sau poate că încă suntem. 

Vă doresc timp și liniște. Vă doresc să vă găsiți un răgaz numai pentru voi. Cu drag, I.

Câte kilograme are sinceritatea?

 Prea puține, din păcate. Sigur că aproape nimeni nu a cântărit-o, însă trebuie să știți că sinceritatea vine din inimă. Și e rară. Ești sincer atunci când ești dezbrăcat de gânduri meschine și stai față în față cu ,,celălalt”. Îmi plac oamenii sinceri. Îmi plac oamenii care spun ce gândesc cu toată franchețea pe care o au la ei.  

Criteriul sincerității îl are întodeauna celălalt, nu tu. Tu știi de la început doza de adevăr pe care,  până la urmă o lași să plece din inima ta.

După părerea mea, sinceritatea este concordanța dintre – gânduri, cuvinte și fapte într-un timp relativ scurt, pentru că nu suntem supuși tot timpul adevărului. Uneori avem și alte ocupații. Oamenii sinceri sunt senini, te privesc cu drag și seninătate în ochi (deși mulți mincinoși au calitatea asta), sunt oameni vii și deschiși discuției, care au o continuitate în vorbe. Cât despre cei falși.... pot spune doar că au multe măști prin buzunare și că niciodată nu o să îi înțeleg. Dacă nu agreezi pe cineva, de ce să facă parte din viața ta? De ce să iți împarți timpul cu ei? De ce să amesteci adevărul cu minciuna? De ce să amăgești un alt suflet ?

Uneori se întâmplă să spui adevărul și nu fi crezut. Poate cel căruia i-l spui judecă prin prisma propriilor lui păcate. Sau poate e obișnuit cu minciuna și îi e greu să accepte adevărul spus cu toată sinceritatea. Acest fel de oameni nu pot nici să primească, nici să ofere adevărul, așa că aleg șă îl tulbure și să-l vopsească în gri. În mod normal, sinceritatea trebuie să îl îmbogățească pe celălalt, nu să îl sărăcească, nici să îl lovească. Iar cel lovit de adevăr, este rugat să găsească puterea să îl suporte, pentru că nu putem trăi în minciună.

Sinceritatea e demnă și denotă putere! Sinceritatea cere timp, multă energie și cântărește mult. Insă în final implinirea este durabilă. Minciuna are consecințe și mult prea multe minusuri. Sinceritatea apropie oamenii între ei.

În cinstea adevărului, în cinstea lucrurilor frumoase, vă doresc să fiți sinceri, pentru că sinceritatea te definește ca om. Cu drag, I.

Sufletul nu miroase. Oricât de stricat este.

“No reason to stay is a good reason to go.”

Oricât am dezbrăca sufletul de sentimente, el nu arată cât suferă. Scriem răni pe el pagină cu pagină, apoi le vindecăm. Oricâte amintiri am șterge parcă tot mai rămân altele și mereu altele. Se scriu singure. Da, e greu să rupi trecutul de prezent, foarte! Momentul ,,acela” nu e ușor pentru nici una dintre părți, dar nici să ne ascundem după vorbe fără acoperire nu merită.

De fapt ce căutăm noi? Căutăm partea noastră complementară, acel om care să manifeste latura noastră latentă. Un suflet-pereche, frumos și aproape perfect.

Nu ne place să ni se spună că am omorât iubirea cu mâinile noastre, însă uneori parcă moare singură.
 

Există un timp pentru iubire, un timp pentru despărțire și un timp pentru timp.

Atunci când doi oameni încep să mănânce la mese separate și să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate, atunci e TIMPUL.  Indiferent că este pasională sau rațională, iubirea nu ocolește și nu iartă pe nimeni. Pentru că totul măsurăm în timp, iar la final contabilizăm acest timp.

Spuneam că există un timp pentru timp, atunci când timpul îți e prieten și te lasă să te privești în oglindă, fără prea multă grabă. Îmi place să cred că noi trecem prin timp, nu el prin noi. E adevărat, există timp pentru toate, numai că nu ne dăm seama când trece timpul acela sau când vine.

Oricât de mult doare (sufletește) să fii părăsit, trebuie să ai puterea să accepți. TREBUIE! Nu poți obliga un om să te iubească la infinit. Cred că oamenii care au iubit cu adevărat nu sunt capabili să facă rău nici măcar atunci când persoana lor cea mai draga i-a rănit.

Despărțiti, dar împreună? E o variantă convenabilă, însă suferința nu este amânată în felul acesta, doar aprofundată, apăsată, chinuitoare. Dar, în zilele noastre, normalitatea – tradusă prin decență, cumpătare, discreție și rațiune – a devenit atipică, și deci se acceptă toate formele de existență  și de conviețuire posibile.

Așadar, protejați-vă sufletele! Pansați-le și păziți-le de tot ce e rău, trist și de tot ce le consumă!

Cu drag,  din suflet, I.

De ochii lumii.

Trăim într-o lume în care aparențele contează de zece ori mai mult decât esența - lucrurilor, faptelor, sentimentelor, imaginii, vorbelor. Investim în fațade și uităm că cea mai solidă clădire nu poate fi construită începând cu etajul doi. Oamenii au devenit tot mai egoiști și lasă în urmă alți oameni, care odată le erau dragi – doar pentru a-și atinge un minim scop.

     
Câți oameni sunt fericiți cu viața pe care o au? Tu ești? Câtor oameni pe care tu îi cunoști le e bine din toate punctele de vedere? Câți oameni știu să iubească alți oameni? Câți dintre noi știm să mai mulțumim pentru o vorbă bună sau pentru un șervețel?

      

Ne alimentăm cu lucruri la îndemână și uităm că energia nu în felul acesta trebuie consumată. Ne lipim de cele mai proaste obiceirui și le ducem cu noi peste tot. Uităm cine suntem, ce anume vrem, uităm tot! Suntem superficiali și ne dezumanizăm pe zi ce trece tot mai mult. Suntem dipuși să cumpărăm cu bani orice lucru, sau sentiment. Judecăm după aparențe.

Ne debarasăm de toți oamenii buni și frumoși, și parcă  ne otrăvim sufeltele cu răutatea pe care o vedem în jur. Ne bucurăm de complimente false, de parcă nu știm că sunt false și repezim toți oamenii care țin la noi.

Suntem conștienți de toate lucrurile astea și totuși le facem. Luptăm cu toate armele să facem parte în continuare din lumea asta. Pentu că nu există alta, iar pe asta, am creat-o singuri.

Și totuși… mai credem în oameni. În oamenii care ne-au dezamăgit deși ne-am promis că nu o vom mai face. 

Ne simțim murdari – în gânduri, în conștiință, în acțiuni, în sentimente. Trăim vremuri nebune. Trăim vremuri nebune de însingurare, vremuri în care socializăm din disperare, cu disperare. 

Nu vrem să mai simțim nimic, nu vrem să ne mai doară, ne complicăm cu nimicuri, să obținem alte nimicuri. Cred că nu mai avem timp pentru noi. Vrem să fugim la greu, și uneori chiar fugim, uitând că oriunde am pleca, purtăm cu noi sufletul și disperarea. Suspinăm cu o sinceritatea ipocrită. Vrem tot și punem mâna pe tot, fiecare la nivelul lui de cumpărare, nu mai avem suflet și uităm că ,,ăla” nu se cumpără.

Și da, avem nevoie de oameni. Eu am nevoie de oameni. În general oamenii au nevoie de alți oameni pentru a funcționa. Tu poți spune că nu ai depins niciodată de nimeni? Mă refer la o dependență existențială, deisgur. De fiecare dată, cu emoția cuvenită avem nevoie de alți și alți oameni.

Așadar, încercați să fiți fericiți, nu doar să păreți! Cu drag, I.

Ce mai faci?

Ce mai faci? Știu,  probabil că o răspunzi cu ,,bine”, din obișnuință, sau din reflex. Mulți facem așa. Și eu fac așa, fără să mă gândesc dacă chiar sunt bine, sau dacă te interesează răspunsul meu.

Cel mai adesea, acest ,,ce mai faci?” e doar o poartă de intrare, pentru a apăsa butonul conversației cât mai repede, sau pentru că cel/cea care întreabă se grăbește să îți spună ce face.  E o întrebare personală, poate cea mai personală, așa că alege-ți-vă cu grijă și interes persoanele cărora le adresați întrebarea.

După părerea mea, acestă întrebare ar trebui să fie pentru cei al căror suflet ți-e drag, și de care îți pasă, măcar puțin. Întrebarea capătă valoare, atunci când răspunsul ei te mulțumește și pe tine.  

 În realitate, nimeni nu face ,,bine” și atât, pentru că fiecare dintre noi, avem o poveste de spus, dar parcă cu cât crește numărul celor care ne întreabă, cu atât se împuținează numărul celor care vor să asculte răspunsul.

Ai ceva pe suflet? Te gândești la cineva? Sper că ai început anul zâmbind, sper că ai liniște în suflet și nu numai acolo.

E un an nou, în care trebuie să întoarcem spatele răului, vorbelor grele și mai ales să ieșim cu fruntea sus din haosul în care suntem. Deși toată lumea are loc sub soare, uneori simțim că trebuie să stăm la umbră, să avem grijă de sufletul nostru. Întreabă-te mai ales pe TINE ,,ce faci?” și caută să faci bine. E echilibrul cel mai frumos de pe lume să poți spune din toată inima că ești cu adevărat bine.

Vă doresc să faceți ,,bine” și să primiți același ,,bine” înapoi. Cu drag, din suflet, I.