TRĂDARE să fie?

TRĂDARE să fie?

"Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători"

 Suntem un amestesc ciudat de stări şi lucruri. Trădăm plângând şi râdem trădând.

Ce este trădarea? Ei bine, PRIVILEGIUL celor apropiaţi. Sigur că trădarea aduce prejudicii. În primul rând celui care trădează. Trădarea trebuie asumată de om, la fel  şi alte metehne umane.

 

Poţi trăda pe cineva pe care l-ai asigurat de sprijinul tău veşnic.

Poţi să-ţi trădezi cel mai bun prieten. Sau persoana pe care o iubeşti.

Poţi să-ţi trădezi ţara.

Câte forme nu are trădarea? ...

Trădarea are un gust amar.

       

         Dacă te trădează o dată, e vina trădătorului. Dar dacă te trădează o dată şi bine? 

Cât ne schimbă pe noi o trădare? Eu spun ca destul de mult. În rău, deisgur. Rău pentru noi în primul rând.

Trăim într-o lume în care trădarea face parte din stilul actual şi modern de viaţă. Şi asta nu e doar observaţia mea banală.

        Cred că dincolo de trădare, NIMIC nu poate fi reclădit într-o relaţie. Orice fel de relaţie ar fi.

Oricum, trădătorii în accepţiunea mea sunt oameni fără principii, banali sau poate frustraţi, care după ce trădeză mai au şi nesimţirea să apeleze la falsele şi ridicolele scuze, cum că pentru binele nostru suprem ar fi făcut-o. 

Trădarea e ca o virgulă într-o relaţie - de prietenie, să spunem. O virgulă pe care tu decizi dacă să o transformi în punct şi să începi o nouă propozitie, sau să laşi cuvintele să alunece în continuare. Balanţa se tot apleacă, ba asupra virgulei, ba asupra punctului…

Tristețea este o stare de spirit normală în astfel de cazuri. Dar răzbunarea? Poate intra în discuţie? Cine trădează va fi trădat la rândul său. Tot de cineva... de încredere. Aşa că răzbunarea e o armă inutilă în cazul acesta. 

A avea încredere este până la urma o altă modalitate de a oferi iubire.  Suntem mai fericiți când alegem să oferim încredere. Riscul pe care suntem dispuși să ni-l asumăm de bună voie când oferim încredere, ne apropie mai mult de iubire și ne îndepărtează de nesiguranță. DAR  ne “taie craca” cu totul în cazul trădării ulterioare.

Cel mai trist lucru despre trădare? Nu vine niciodată din partea duşmanilor!  So, do not trust nobody! Ever!

Câte lucruri minunate „pierdem” din teama de a nu le pierde?

Câte lucruri minunate „pierdem” din teama de a nu le pierde? Aproximativ măcar... ?!

Noi, inimile frumoase, ne consumăm o imensă doză de energie pentru a obţine….LUCRURI.  Apoi ne declarăm mândri și eterni proprietari asupra acelor lucruri, Iar în final ne consumăm ce a mai rămas din energie pentru a evita să pierdem ceea ce am obţinut. Știu că sunteți de acord cu mine până aici.

Luptăm pentru a apăra ziduri, nu pentru ceea ce se află dincolo de ele. Și asta e trist, într-un fel sau altul.

Ne e teamă că vom pierde ceea ce în realitate nu avem şi n-am avut niciodată. Dar nici nu ne-am chinuit să obținem. Oamenii nu sunt bunuri, în orice fel am privi clasificarea lor.

De aceea, ființele nu se pot pierde, pentru că nu sunt obiecte, iar rădăcina cuvântului ființă este a fi, nicidecum a avea. NU NE APARȚINE NIMIC și nici NU APARȚINEM NIMĂNUI. 

Şi atunci, ce putem face pentru a nu mai trăi cu teama de a pierde? În primul rând, trebuie să fim oameni. Da, e un cuvânt complex acesta și înglobează o sumedenie de…lucruri. În al doilea rând, îndrăznește să fii tu! Eliberează-te de măști. Nimeni nu e curios să afle ceva ce după un timp dispare și rănește. Ba mai mult, îți aduce suferință și ție. E frumos să te poți privi în oglindă și sa vezi același om care te prezinți că ești.

Frica de a pierde? Dacă credeți că frica înseamnă doar acea emoție puternică care iși instalează prezența în tot corpul vă înșelați…. A M A R N IC. Acea emoție durează doar câteva secunde, sau minute, cel mult.

Frica, este mult mai mult de atat. Este ca un sunet de fundal, care se instalează singur.

Cea mai păcătoasă frică este frica de a pierde ce avem, sau ceea ce credem că avem. Cu toții am pierdut câte ceva: timp, mai ales. Apoi cine știe? Ocazii? Oameni dragi? Bani ?Trenuri…

Trebuie știut că fericirea și liniștea ne-o asigurăm singuri și că aceste valori personale nu depind de nimeni . Cei din jur ne pot doar amplifica fericirea pe care noi o avem deja. Și până la urmă atașamentul e cauza suferinței  tuturor pierderilor.

Pe curând, oameni frumoși...

BRAZILIA-GERMANIA

Ceea ce (poate) nu știați despre mine (unii) este că sunt microbistă! Acest meci impune un loc nu doar pe blogul meu sau în discuțiile tuturor, ci și în istoria fotbalului.

Deși am fost o permanentă fană a Braziliei, nu îmi aduc aminte ca Brazilia să aibă o națională atât de slabă, mai ales compartimentul de atac. L-au pierdut și pe Neymar, iar cu doi jucători precum Fred și Hulk (penibili în toate meciurile, nu înțeleg de ce antrenorul îi ține în brațe, oricând ar găsi doi mai buni pe plaja Copacabana) nu aveau cum să învingă o Germanie atât de…să spunem hotărâtă.

Cu siguranță scorul nu e o greșeală, fapt pentru care nemților le-a fost efectiv rușine să se bucure de victorie. Pe cealaltă parte, brazilienii o vor numi mereu ca "cea mai mare rușine" această înfrângere.

Stadionul Mineirão (Belo Horizonte) a găzduit meciul așa cum a putut mai bine, astfel încât în minutul 11 -  GOOOL Germania. Tomas Muller înscrie cu un șut plasat din marginea careului mic după o lovitură de colț. În următoarele minute – respectiv 23, 25 și 27 Germania continuă măcelul și înscrie prin Klose, Kroos și încă o dată Kroos. Minutul 30 vine cu un nou gol din partea Germaniei, gol înscris de Khedira.

După finalul primei reprize, mai multi jurnaliști brazilieni părasesc masa presei. Gestul, care pe mine m-a impersionat a fost cel al celor 60.000 de suporteri, care aplaudau naționala Germaniei. Poate că totuși nu trebuia să fie atât de crunți nemții.

În minutul 69 – DA, e 6-0. Nemtii nu se opresc parcă niciodată. Schurrle înscrie la o pasă primită în 7  m.

Minutul  79  - un alt GOOOL înscris de Schurrle 7-0. INCREDIBIL, sau altfel spus…speechless.

Totuși, după 7 goluri consecutive primite de brazilieni, OSCAR a reușit, în minutul 90, să marcheze golul de onoare pentru țara gazdă.

Putem spune în adevăratul sens al cuvântului că Brazilia a fost îngenunchiată. Rămâne de văzut cine câștigă totuși mondialele. :-) 

Adevărul doare, dar este necesar.

Adevărul doare, dar este necesar.

Sinceritatea este cea mai frumoasă atitudine umană.

Nu e o durere fizică, să știți, nici pe departe. E o durere surdă și intensă, cu rădăcini bine ancorate în....pământ. Durerea se amplifică atunci când nu suntem pregătiți să vedem adevărul. Sau să îl auzim.

Din câte îmi amintesc eu, adevărul nu a lovit niciodată pe nimeni, însă ucide în chinuri nesimțirea, falsa purtare și fățărnicia – căci mulți oameni fățarnici mai sunt pe lume!

 Deși toată lumea are loc sub soare, adevărul trebuie spus mereu, ca să clarifice și să limpezească îndoielile si nesiguranța.

Adevărul meu, adevărul tău, adevărul lor – deși sunt multe adevăruri pe lumea asta, doar unul e autentic.  Cel absoulut, cel universal.

Adevărul sufletului e diferit de adevărul minții. În timp ce sufletul e subiectiv, mintea noastră cataloghează, judecă,  e plină de prejudecăți, de convenții.

Durerea unui adevăr este oarecum plata pentru ne-zicerea lui de la început. Nimeni nu este pe deplin sincer sau vorba românului ,,ușă de biserică”, dar până unde poți merge chiar și cu astea? Din câte știu eu, infinitul nu are margini.

Doare mai mult decât minciuna? Da, dar adevărul e necesar, minciuna în schimb, NU! Are adevărul permisiunea să fie ascuns?

Nu o să pledez ca fiind cea mai sinceră persoană, mai ales că sinceritatea e o virtute aleasă. Și cred că pentru mulți o provocare. Însă cred că sinceritatea este ceva greu. Cu atât mai greu cu cât suntem mai educați. Ar trebui să facă parte integrantă din legile sufletești.

O lume murdară ne înconjoară, infectă și tulbure, o lume care nu lasă sinceritatea să izvorească și care ascunde adevărul.

Și dacă ăsta e adevărul, atunci minciuna e vacanța lui, oare?

Sinceritatea este cea mai frumoasă atitudine umană. Pentru că poate urca un suflet spre fericire, dar îl poate și coborî spre nefericire. Și încă ce repede! Trăim într-o lume în care cel mai mult contează aparențele. Pentru ele să mințim atât de mult? Pentru ele să ne devalorizăm așa?

Personal, mă lupt cu aceste întrebări.

Mi-aș dori ca sinceritatea să nu devină un act de curaj, ci un lucru cât se poate de firesc. FIRESC! Așa cum am mai spus, cuvintele epuizează. Ar fi bine să ne epuizeze cele frumoase.